Obligatia salariatului de a restitui cheltuielile de formare profesionala. Conditii

e Rodica Mantescu, valabil la 19-Nov-2010

Intrebare:
In domeniul nostru de activitate, ocuparea anumitor pozitii din companie implica din punct de vedere legal, urmarea unor cursuri de formare profesionala. Datorita valabilitatii limitate a certificatului, cursul trebuie repetat o data la 4 ani. Avand in vedere ca acest curs are o durata de 4 zile (cu scoatere integrala din productie) iar costul per cursant este in jur de 800 eur, va rog sa imi spuneti daca avem dreptul, prin clauza inserata in contractul de munca sau act aditional, sa cerem returnarea banilor in cazul in care salariatul doreste sa plece? De asemenea, va rog sa imi comunicati termenul minim legal inainte de care astfel de salariati nu pot parasi compania ?
Raspuns:
Referitor la cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la formarea profesionala initiata de angajator, art. 194 Codul muncii instituie regula potrivit careia angajatorul suporta toate cheltuielile de formare profesionala.

Potrivit art. 195 Codul muncii, salariatii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile in conditiile art. 194 alin. (2) lit. b) si alin. (3) nu pot avea initiativa incetarii contractului individual de munca o perioada de cel putin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala.

Durata obligatiei salariatului de a presta munca in favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, precum si orice alte aspecte in legatura cu obligatiile salariatului, ulterioare formarii profesionale, se stabilesc prin act aditional la contractul individual de munca.

Nerespectarea de catre salariat a obligatiei de a presta munca in favoarea angajatorului determina obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala, proportional cu perioada nelucrata din perioada stabilita conform actului aditional la contractul individual de munca.

Angajatorul are dreptul de a cere si de a obtine obligarea salariatului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregatirea profesionala numai in conditiile prevazute de art 195 alin. 1 si alin 3 din Codul muncii, care stabilesc ca suporta cheltuielile ocazionate de pregatirea lor profesionala numai salariatii care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesionale mai mare de 60 de zile cu scoaterea din activitate pentru o perioada mai mare de 25% din durata zilnica normala de lucru si care au initiativa incetarii contractului individual de munca mai inainte de expirarea termenului prevazut in actul aditional.

In acest context, obligatia legala de restituire in sarcina salariatului intervine numai daca a beneficiat de un curs sau stagiu de pregatire profesionala, cu indeplinirea cumulativa a conditiilor mai sus aratate, respectiv:

-cursul sau stagiul sa aiba o durata mai mare de 60 de zile;
-salariatul sa fie scos din activitate pentru o perioada mai mare de 25% din durata zilnica normala de lucru.

In concluzie, legea exonereaza de suportarea cheltuielilor ocazionate de pregatirea lor profesionala salariatii care au participat la un curs sau stagiu de pregatire profesionala cu o durata mai mica de 60 de zile cum este cazul in situatia prezentata.

Este adevarat ca legislatia muncii reglementeaza ca modalitatea concreta de formare profesionala, drepturile si obligatiile partilor referitoare la acest aspect se stabilesc prin acordul partilor si fac obiecul unor acte aditionale la contractul individual de munca, dar, avand in vedere materia in care intervine acest acord, respectiv raporturile juridice de munca, vointa partilor nu se poate manifesta decat in limitele legii, care asigura salariatului o protectie pronuntata de pozitia sa subordonata in cadrul relatiilor de munca, pozitie ce ar putea da nastere la abuzuri.

Cu privire la continutul contractului individual de munca, acesta cuprinde o parte legala, care se refera la drepturi si obligatii cuprinse in Codul muncii si in alte acte normative ce reglementeaza raporturile juridice de munca si o parte conventionala, lasata la liberul acord de vointa al partilor, dar si in acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de munca, a ordinii publice (art.11 din Codul muncii). Drepturile si obligatiile cuprinse in actele normative care au caracter de ordine publica nu pot fi incalcate la incheierea contractului de munca sau a actelor aditionale la acesta spre a crea salariatului un statut defavorabil fata de minimul stabilit prin lege.

Astfel, la incheierea contractului si ulterior, salariatul nu poate renunta la drepturile ce ii sunt recunoscute prin lege, orice tranzactie prin care se urmareste renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariatilor sau limitarea acestor drepturi fiind lovita de nulitate (art.38 din Codul muncii).